Mustarul

Mustarul este unul din condimentele cele mai cunoscute si mai populare. Oferta de sortimente de mustar este nelimitata, el insotind preparate devenite simboluri culinare pentru diverse tari. Probabil ca nici tu nu iti poti inchipui fara mustar nici hot-dogul, nici hamburgerii, nici carnatii, nici micii...  Semnalat de peste 3000 de ani, mustarul este unul din cele mai vechi condimente, acesta inviorand mesele unor popoare asiatice si ale vechilor egipteni. Se pare ca, initial, el a fost cultivat in China, dupa care s-a raspandit in intreaga lume. Sub forma de pulbere sau boabe, mustarul a fost folosit drept condiment inca din Antichitate si a stimulat pofta de mancare a egiptenilor, romanilor si grecilor. Romanii utilizau mustarul atat ca aliment, cat si ca medicament. Ei foloseau faina de mustar obtinuta prin macinarea boabelor pentru a-si imbunatati circulatia priferica. De altfel, romanii au fost primii de la care exista o reteta pentru preparea mustarului care dateaza din secolul I dupa Hristos. Ei au obtinut un amestec din seminte de mustar macinate, ulei de masline, miere si otet pe care-l foloseau la salate si sosuri. Se pare ca tot romanii sunt cei care aduc semintele de mustar in Galia. Prin secolul IX, exista dovezi ca manastirile din Franta ajung sa isi rotunjeasca veniturile din comercializarea si folosirea mustarului. In Evul Mediu, mustarul era sinonim cu bogatia. Tot in acea perioada, mustarul a fost folosit ca medicament pentru aparatul digestiv. Papa Ioan al XXII-lea, entuziasmat de caracteristicile mustarului a instituit in randul bucatarilor ce-l deserveau postul "Grand Moutardier du Pape". Din secolul XIII, mustarul devine un obisnuit pentru parizieni si mai departe, pasta galbuie incepe sa cucereasca Europa. Declin si transformare Din Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea, mustarul facut in casa a fost inlocuit de cel obtinut in mica industrie, devenind o afacere rentabila. In Franta, breasla producatorilor de mustar si de otet si-a format propriile ei retete si a preluat controlul asupra pietei. Vandut sub forma lichida sau ca pastile care sa fie dizolvate in otet, mustarul garnisea si pestele la fel de des ca si carnea. In cursul timpului au existat si perioade de declin pentru producatorii de mustar, care intrau in concurenta cu mirodeniile si condimentele noi aduse din Orientul indepartat si din cele doua Americi. In reactie producatorii de mustar au incercat o revigorare a comertului prin diversificarea produsului. Din secolul XIII, Franta a fost tara care producea cele mai diverse forme de mustar. In acea perioada, orasul Dijon a detinut monopolul in producerea mustarului in Franta. Schimbarea otetului din reteta clasica cu mustul, a creat un mustar mai putin acid si deci mai competitiv. De aici provenind si numele frantuzesc pentru mustar - moustarde. Cele mai folosite sunt mustarul alb, mustarul indian sau maro si mustarul negru, care emana o substanta extrem de puternica ce poate produce basici pe piele. Toate sortimentele de mustar fac parte din familia Brassicacae-elor, ce este raspndita atat in Europa, cat si in Asia. Mustarul alb este cel mai folosit in alimentatie, deoarece isi pastreaza gustul propriu chiar si dupa amestecarea cu apa. Se cunosc producatori renumiti de mustar si in alte tari ca Anglia, unde numele producatorului Jeremiah Colman in secolul XIX, devine sinonim cu cel al mustarului. Acesta pudreaza practic Imperiul Britanic cu pulbere de mustar, care se servea in timpul meselor amestecat cu apa, lapte sau bere. Astazi mustarul Colman se prepara dupa aceeasi reteta dezvoltata de Colman, din amestecul de 2 tipuri de seminte de mustar, pe baza carora a creat faina de mustar. Mustarul Colman este un amestec care da si azi o senzatie totala pentru limba, ochi dar si pentru sinusuri. Evolutia mustarului Cu timpul, prelucrarea la scara industriala a luat locul micii industrii ceea ce a condus la cresterea considerabila a productiei. In timp mustarul s-a raspandit pe tot globul, a fost diversificat si personalizat prin modul de imbuteliere, prin forma specifica a recipientelor si capacelor. De asemenea, astazi se pare ca cea mai mare producatoare de seminte de mustar este Canada. Exista si o sarbatoare a mustarului, in prima sambata din luna august, National Mustard Day, care are loc in Mount Hereb, Mustard Museum, Wisconsin De la bob la mustar In functie de sortiment, boabele, care pot fi de culori deschise pana la maronii-negre, se prelucreaza in mod diferit. Uleiurile speciale de mustar pe care le contin, dau iutela caracteristica acestui ingredient. Mai intai se zdrobesc semintele. Apoi faina de mustar se amesteca in diverse proportii cu: otet, sare, vin, apa, bere, piper, cuisoare, hrean, zahar, scortisoara... Rezulta o melasa de mustar care se lasa in butoaie cam 3 saptamani, inainte de a fi trasa in borcane sau tuburi sub forma de pasta de mustar. Sortimente de baza Mustar dulce - se face din boabe de mustar deschise la culoare. Este ideal pentru sosuri si pentru a da gust salatelor. Mustar mediu iute - este mustarul de masa, facut din amestec de boabe deschise si inchise la culoare. Este foarte bun la frigarui, carnati. Mustar iute - este facut aproape numai din boabe maronii. Mustar Dijon - specialitate de mustar veche, iute, care se prepara amestecandu-se in must. Mustar Colman - specialitate de mustar foarte fin si iute, realizat din combinatia a doau feluri de boabe. Rotisseur - facut din boabe macinate mare. Este Ideal pentru a fi pus pe friptura, sau pentru sosuri picante rafinate. Mustar bavarez - boabele macinate mare se incalzesc cu zahar, primind astfel aroma de caramel. Este bun pentru diverse feluri de carnati. O planta cu multiple intrebuintari Frunzele de mustar alb sunt consumate in salate, dar pot fi folosite si ca furaj. Uleiul comestibil extras din seminte nu rancezeste usor. In Asia, el suplimenteaza industria cu combustibil folosit la iluminat si, de asemenea, da arome diferitelor feluri de mancare. Consumul mustarului este recomandat pentru sanatate. Nu are calorii si colesterol, dar are proteine, calciu, magneziu si potasiu. Ca ingredient pentru multiple sosuri, mustar se adauga in sosuri cu putin inainte de a fi gata, pentru ca daca se incalzeste prea mult isi pierde aroma. Boabele de mustar se folosesc la conservarea castravetilor, pentru a le da aroma. In combinatie cu apa calda, mustarul creste tensiunea arteriala si duce la o mai buna circulatie a sangelui. Nu este recomandat acest lucru celor care au probleme cu tensiunea. Se pot face bai de mustar in caz de raceala si tuse, avand efect benefic si pentru tratarea migrenelor (aplicand, pe ceafa, pasta de mustar). Pe de alta parte, semintele au actiune laxativa (1 lingurita de seminte de 2-3 ori pe zi, cu apa). Indiferent sub ce forma ar fi - floare, samanta, condiment, ulei sau pulbere - mustarul poate da savoare vietii. Mustarul s-a folosit de secole ca planta medicinala. Apreciat de vechii romani si greci drept un condiment aromat, mai tarziu, semintele de mustar au devenit principalele remedii impotriva digestiei lenese sau a combaterii lipsei poftei de mancare. Contin in proprortie de 28% uleiuri, iar in prezent, in India, semintele sunt folosite atat in bucatarie, la prajeli, cat si pentru ingrijirea personala, in componenta mastilor de fata si par, informeazabest-home-remedies.com. Sunt perfecte pentru igrijirea ta zlnica. Pot fi folosite ca tratament antiacneic, daca se prajesc in putin ulei de susan sau de cocos. Dupa racirea produsului, se maseaza fata inainte de culcare si se indeparteaza dimineata. Pentru ingrijirea parului, se prepara o masca din frunze de henna si ulei de mustar. Se adauga uleiul intr-un vas cu apa si se lasa la fiert. Se adauga treptat frunzele de henna. Cand apa s-a evaporat, amestecul se lasa la racit si se maseaza scalpul in fiecare seara. Nu numai ca vei avea parul sanatos si radacina intarita, dar tratamentul favorizeaza si cresterea lui. Semintele de mustar, medicament In cazul intoxicatiilor sau exceselor de alcool, mustarul are rol vomitiv. Se amesteca semintele de mustar intr-un pahar cu apa si se bea dupa zece minute. Este un bun analgezic si tocmai de aceea se foloseste cu succes pentru tratarea durerilor musculare. Se aseaza o compresa cu amestecul obtinut pe zona dureroasa, iar actiunea sa este rapida. Pentru copii, cateva seminte de mustar adaugate in apa de baie fierbinte, pot avea efect calmat si indeparteaza febra asociata racelilor puternice. Compresele de apa fierbinte in care s-au adaugat seminte de mustar sunt eficiente pentru tratarea pecinginei sau eczemelor. Mustarul stimuleaza pofta de mancare si are efect antiseptic. Favorizeaza secretiile gastrice si este remediul perfect impotriva constipatiilor cronice.

Oregano

Oregano, condiment si medicament in acelasi timp, este un antioxidant deosebit de puternic, cu actiune antibacteriana, antiseptica, antispasmodica, carminativa, colagoga (favorizeaza evacuarea bilei in duoden), detoxifianta.  Alaturi de celelalte ingrediente (seminte de in, de psyllium, patrunjel, chimen, coriandru, argila), oregano este un bun curatitor intestinal, cu efecte detoxifiante si antiseptice puternice. Prin continutul de oregano,  este un bun adjuvant pentru digestie, fiind in acelasi timp si un remediu bun in lupta contra agentilor patogeni ingerati o data cu alimentele.

Oregano ne protejeaza de infectii si paraziti intestinali.

Proprietatile terapeutice

Oregano are proprietati terapeutice recunoscute, dintre care mentionam:

• tratarea tulburarilor gastrointestinale;
• combaterea diareei;
• tratarea aerofagiei;
• calmarea colicilor abdominale, renale, biliare;
• adjuvant in gastrita cronica, in ulcerul gastro-duodenal;
• adjuvant in afectiuni hepatice si biliare;
• supliment alimentar recomandat in cazul bronsitelor medii insotite de tuse ocazionala, pentru a restabili fluxul pulmonar;
• proprietati antiseptice pulmonare, mucolitice si expectorante, ajuta la eliminarea impuritatilor bronsice, calmant pentru tuse si usurarea respiratiei in special la copii;
• eficient pentru stomatite, gingivite, aftoze bucale, ulceratii, arsuri, alopecii difuze, halena bucala;
• antibiotic natural, cu efecte antimicrobiene naturale fara inducerea de reactii adverse; efecte deosebit de puternice asupra bacteriilor, virusurilor, ciupercilor si parazitilor;
• calmarea menstruatiilor dureroase;
• calmarea durerilor din boli reumatismale;
• eliminarea parazitilor intestinali;
• stimularea sistemului imunitar, pregatind organismul in lupta impotriva agentilor patogeni;
• tonic al sistemului nervos, extrem de util in astenii nervoase, stres si migrene ocazionale.

sus in pagina

Oregano, condiment si medicament

Oregano este o planta aromatica, de origine mediteraneana, inrudita cu maghiranul, avand totusi gust si aroma un pic diferite. Pe langa utilizarea gastronomica, oregano are proprietati terapeutice deosebite. Principala actiune a acestui condiment este reglarea activitatii tubului gastro-intestinal si cresterea peristaltismului intestinal. Acestea sunt de altfel proprietatile principale ale produsului nostru ColonHelp. Introdus in aceasta formula, oregano confera produsului proprietati antiinflamatorii. De asemenea previne balonarile si are efecte dezinfectante in patologia tubului digestiv.

Principiile active ale acestei plante sunt uleiul volatil (aproximativ 4%), terpenele, flavonoidele, antocianii, substantele amare. Uleiul volatil de oregano contine timol, carvacrol, camfen, limonen - substante cu proprietati antioxidante.

Stiati ca

• Oregano este recomandat pentru calmarea durerilor de stomac inca de pe vremea lui Hipocrate, parintele medicinei.
• Oregano este un antiseptic natural, pana in 1950 era folosit pentru sterilizarea intrumentelor chirurgicale

De altfel, oregano este una dintre plantele cele mai bogate in antioxidanti, contine de 42 de ori mai multi antioxidanti decat marul, de exemplu. Diferenta consta insa in cantitatea pe care o mancam, nu o sa putem sa mancam niciodata 100 g oregano, in schimb 100 g mar - mult mai usor. Carvacrolul si timolul sunt substante cu proprietati antispasmodice, antibacteriene si antifungice demonstrate. Proprietatile antimicrobiene ale acestui condiment au fost demonstrate in special in cazul bacteriei Listeria monocytogenes.

Oregano si rezistenta la antibiotice

Una dintre cele mai mari probleme ale medicinei contemporane este aparitia rezistentei la antibiotice. Un studiu efectuat la Universitatea Anglia de Vest (Bristol, Marea Britanie) a aratat ca oregano poate fi folosit in lupta cu microbii rezistenti la antibiotice. Potrivit studiului, oregano contine numeroase substante aromatice, iar una dintre ele - carvacrolul sau cymophenolul - distruge nu numai microbii, ci si parazitii de tipul Giardia lamblia. Cercetatorii britanici au comparat actiunea uleiului obtinut din oregano cu actiunea a 18 antibiotice dintre cele mai populare. S-a dovedit ca oregano, datorita continutului de carvacrol, actioneaza mai bine decat antibioticele, distrugand si microbii rezistenti la aceste medicamente. Cercetatorii de la Universitatea Anglia de Vest propun productia de sapun antibacterian si solutii de curatat cu extract de oregano, dar si spray-uri cu ulei volatil de oregano. De asemenea se asteapta cresterea pietei suplimentelor nutritive care contin extract de oregano.

Coriandrul si ColonHelp

Elimina gazele intestinale. Combate balonarile. Este recomandat in combaterea colicilor abdominale. Trateaza parazitii intestinali. Previne meteorismul. Acestea sunt motivele pentru care coriandrul a fost introdus in componenta produsului Colonhelp.

Studiile au demonstrat ca aceasta planta contine ulei volatil (coriandrol, geraniol, cimol), lipide, amidon, pectine, minerale. Prin continutul sau, coriandrul are actiune carminativa, calmand durerile abdominale si prevenind aparitia gazelor intestinale. De asemenea, imbunatateste digestia, uleiul volatil din componenta coriandrului stimuland secretia sucurilor digestive. Coriandrul este apreciat si pentru proprietatile bactericide. In compozitia produsului Colonhelp, coriandrul se gaseste in combinatie cu alte ingrediente care ii potenteaza actiunea carminativa (chimen, oregano, patrunjel). Coriandrul este o buna sursa de bioflavonoide, care sunt bune in cazul hemoroizilor, varicelor si al altor probleme ale venelor.

Condiment si medicament

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o planta aromatica, de la care se folosesc fie frunzele proaspete, fie fructele (semintele) care au un gust dulce-amarui, cu o usoara tenta de iuteala.

Coriandrul este cunoscut de mai bine de 2000 de ani. Semintele de coriandru sunt mentionate in vechile scrieri sanscrite, de asemenea seminte de coriandru au fost descoperite in mormintele egiptene. Romanii stropeau carnea cu un amestec de coriandru, chimen si otet, pentru ca aceasta sa nu se altereze. Coriandrul era una dintre plantele amare pe care evreii erau obligati sa le manance de Pasti in amintirea chinurilor poporului lui Israel pe pamantul egiptean. In prezent, coriandrul este folosit pentru condimentarea sosurilor, a legumelor si produselor de patiserie.
In medicina populara, coriandrul este intrebuintat in tratamentul bolilor gastrice si intestinale.

Proprietatile terapeutice ale coriandrului

1) In afectiunile sistemului digestiv

• eficient in aerofagie si balonare;
• adjuvant in lipsa poftei de mancare, in indigestii si tulburari digestive;
• recomandat in combaterea colicilor abdominale;
• proprietati colecistokinetice, usurand digestia prin stimularea secretiei digestive.

2) Tonic si stimulent

• recomandat in astenie si oboseala generala;
• stimulent al memoriei;
• euforizant si analgezic util persoanelor care sufera de migrene, oboseala/epuizare nervoasa.

3) Proprietati antiinfectioase, antivirale

• important bactericid si paraziticid;
• extrem de util in tratarea enterocolitelor fermentative, cistitelor cu E. coli si a gripelor.

4) Afrodisiac

• stimulator al circulatiei sangvine in organele din sfera genitala.

5) Analgezic

• indicat ca adjuvant in boli reumatismale, dureri musculare si osteoarticulare;
• recomandat in tratarea artrozelor, artritelor, periartritelor, sciaticii, nevralgiei si gutei.

6) Stimulator al circulatiei periferice

• util pentru persoanele care au probleme ale sistemului circulator periferic.

Studiile facute in mai multe spitale din Asia in ultimii ani au aratat ca acest condiment are si proprietati anxiolitice si calmante, fiind recomandat in caz de anxietate sau stari depresive. Coriandrul ajuta si la prevenirea si tratarea cancerului hepatic, de colon, de san, a diabetului, hemoroizilor.

Pentru toate aceste proprietati am introdus coriandrul in formula Colonhelp unde, impreuna cu restul componentelor, isi pontenteaza efectele. Colonhelp este prin excelenta un produs extrem de usor de folosit, cu calitati terapeutice deosebite.

Condimente!!!!

Piperul

Origine:	Piperul este originar din pădurile musonice din India. Din acest motiv clima din regiunea pacifică este cea mai potrivită pentru cultivarea lui. Cei mai mari cultvatori de piper sunt Malaezia (în special Borneo), India și Brazilia.
Prezentare:	Piperul este fructul unei plante cățărătoare, veșnic verde, ce atinge înălțimi de până la 8 metri în mod spontan sau 4 metri în culturi. Planta de piper rodește începând din al optulea an de viață timp de 20 de ani iar fructele sunt, în funcție de stadiul de coacere, de culoare verzi sau roșii, asemăntoare la formă cu coacăzele. În funcție de perioada de recoltare și de prelucrare piperul este de 4 feluri. Piperul verde este recoltat înainte de coacere, murat în sare sau saramură de oțet sau congelat-uscat printr-un procedeu special, imediat după recoltare. Piperul negru este un piper recoltat necopt și uscat la soare după ce a fost cules. În urma acestui proces devine negru și dur la textură, iute și înțepător la gust și miros. Piperul alb are boabe roșii, coapte, care se țin la înmuiat o săptămână înainte de a li se îndepărta coaja. Apoi boabele sunt uscate la soare devenind gaben-albicioase. Piperul roșu are boabe de culoare roz când este cules și nu este prelucrat.
Aromă:	În formă naturală piperul nu are miros, dar gustul său este picant și ușor iute. Gustul intens al piperului este dat de subtanța care îi poartă numele: piperina alcaloidă. Piperul verde este foarte aromatic. Cel negru este iute. Piperu alb este fin și mai puțin iute. Piperul roșu este dulceag, picant și ușor iute.
Utilizare:	Piperul este cel mai popular condiment al lumii și, în prezent, se regăsește pe întreg globul deși a avut perioade în îndelungata sa istorie în care a fost exagerat de scump fiind cunoscut și folosit ca un condiment rafinat în bucătăria Imperiului Roman. Aroma piperului verde este potrivită cu carnea de vânat, porc și miel dar și în sosuri pentru paste, marinate sau supe creme. Bucățelele de căpșuni presărate cu piper verde zdrobit sunt considerate un desert rafinat. Piperul negru își scoate în evidență caracterul picant în sosuri, supe și marinate, carne friptă la grătar, tocănițe sau umpluturi cu carne, dar și în mâncărurile cu paste. Datorită caracterului său delicat, piperul alb este folosit la salate, la mâncărurile de pește, sosuri fine sau brânzeturi. Piperul roșu se pretează a fi folosit cu brânzeturile de capră, dar și alături de fructe.
Preparare:	Piperul este un condiment universal și se folosește murat (cel roșu sau verde), uscat și măcinat (cel alb sau negru). Piperul negru face parte din amestecurile de bază ale bucătăriei universale, de la cele de curry la cele de quatre epices. Dacă sunt folosite boabele întregi, încercați să le îndepărtați la sfârșitul procesului de preparare. Dacă folosiți piperul măcinat, adăugați-l doar în etapa finală a procesului de preparare. Pentru o aromă mai puternică, folosiți o râșniță de piper și măcinați boabele de piper în momentul adăugării la mâncăruri.

Coriandrul

Origine:	Unul dintre cele mai vechi condimente ale lumii, coriandrul este menţionat în Biblie printre “ierburile amare” ale Paştelui evreiesc. Planta este originară din sudul Europei şi Vestul Asiei iar în prezent este răspândită în toată zona mediterană, Balcani, Rusia, India, Olanda şi America. România este una dintre ţările considerate emblematice pentru coridandru.
Prezentare:	Coriandrul este o plantă înaltă, anuală, de 30-60 de cm înălţime, foarte asemănătoare – din mai multe puncte de vedere – cu pătrunjelul, cu care este şi înrudit. Datorită frunzelor sale asemănătoare cu ale pătrunjelului – care îl şi înlocuieşte atunci când nu e disponibil – coriandrul a primit numele de pătrunjel chinezesc.
Aromă:	Fructul coriandrului – numit în mod popular sămânţă – este picant şi plăcut aromat. Mirosul şi parfumul tulpinii, inconfundabil, este foarte puternic şi e nevoie de timp pentru a te obişnui cu el.
Utilizare:	Fructele (seminţele) de coriandru se folosesc în variate feluri şi bucătării, la preparatele din carne, varză, cartofi şi legume. Fin cunoscător al fripturilor la cuptor dar şi al murăturilor, coriandrul este un “parfum” de bază în bucătărie. Frunzele de coriandru sunt folosite în mod cotidian în bucătăriile sud americane (în special în Mexic şi Brazilia) şi asiatice. Greu de conceput bucătăria indiană sau tailandeză fără un pumn de frunze de coriandru tocate în mâncare. Marinatele şi pastramele se bucură din plin de aroma seminţelor de coriandru zdrobite şi adăugate în lichidul în care se macerează cărnurile.
Preparare:	Frunzele de coriandru se folosesc asemeni celor de pătrunjel, exclusiv proaspete – sau congelate – întrucât prin uscare îşi pierd aroma, şi se adaugă în mâncare în ultima fază a preparării ei. Fructele de coriandru se folosesc întregi, zdrobite sau măcinate. Prăjite uscat, în tigaia fără grăsime, fructele de coriandru îşi pun cel mai bine în evidenţă parfumul. Cuişoarele Origine: Cuişoarele sunt originare din Insulele condimentelor , aşa cum sunt supranumite Insulele Molucce, din Indonezia. În prezent copacul de cuişoare este cultivat în Indonezia, Tanzania, Madagascar, Sri Lanka şi Malaezia. Prezentare: Copacul de cuişoare poate creşte până la 15 metri înălţime şi are o producţie anuală medie de 2,7 kilograme de fructe, din primul an de viaţă (timp de aproximativ 60 de ani). Fructele arborelui de cuişoare, cuişoarele se formează din florile arborelui. Bobocii sunt culeşi manual imediat după înflorire, separaţi de tulpini şi uscaţi. După uscare cuişoarele devin maron. Aromă: Cuişoarele sunt pline de uleiuri esenţiale. Gustul lor este foarte intens şi iute, iar mirosul foarte puternic. Utilizare: Cuişoarele intensifică gustul mâncărurilor dulci şi le dă o aromă specială. Punch-ul şi vinul fiert se bucură din plin de aroma caracteristică a cuişoarelor, la fel ca şi prăjiturelele de Crăciun şi turta dulce. Ele dau o aromă specială, dulce-picantă, cărnii şi mâncărurilor de peşte, vânatului, puiului, tocăniţelor şi verzei roşii, marinatelor şi cărnurilor afumate. Amestecuri de cuişoare cu nucsoara şi/sau scortisoara sunt întâlnite în ciocolatele fine. Printe cel mai cunoscute amestecuri în care sunt prezente cuișoarele regăsim mixul indian de garam masala sau cel chinezesc de five spices (cinci condimente sau mirodenii). Sosul Worchestersire se bucură, de asemenea, de prezenţa cuişoarelor în compoziţia sa.  Preparare: Cuişoarele se folosesc întregi, înfipte în fructe (portocale, mere) sau cărnuri (raţă, porc, vânat) sau măcinate. Deoarece uleiurile din fructele de cuişoare se evaporă repede după măcinare, se recomandă păstrarea lor întregi şi râşnirea lor doar cu puţin timp înainte de utilizare. Chimionul Origine: Chimionul – cunoscut şi sub numele de chimion turcesc – este originar din zona sudică a Europei, în arealul Mării Mediterane şi Egipt. Astăzi este cultivat în Nordul Africii, Orientul Apropiat, Mexic şi India, ţară care are o adevărată slăbiciune pentru chimion. Prezentare: Plantă căţărătoare pitică (aproximativ 30 de centimetri), cu frunze de un verde închis şi flori albe-rozalii. Asemănător cu chimenul, cu care este înrudit şi foarte des confundat, chimionul are o identitate proprie şi o personalitate extrem de puternică. El este face parte din nota dominantă a mirosului de garam masala cu care se impregnează hainele dumneavoastră în restaurantele (sau casele) indiene insuficient ventilante. Aromă: Gustul chimionului este plăcut,  proaspăt şi pregnant aromatic. Seamănă doar vag cu cel al chimenului. Utilizare: Definitoriu pentru zona arabă, se foloseşte în toate bucătăriile Orientului Apropiat şi este foarte popular în America de Sud. Chimionul este condimentul care face dintr-o reţetă oarecare din carne cu fasole şi ardei iuţi, un chili con carne autentic. Se foloseşte în asociere cu brânză, carne, pâine şi chiar în unele bitteruri (băuturi din plante fermentate). Bucătăria indiană îl foloseşte cu precădere la prepararea unor amestecuri de condimente consacrate cum este garam masala,tandoori şi curry. Chutney-urile, în special cel de mango, poartă amprenta chimonului. Bucătăria turcească i-a atribuit un loc important în gustul mâncărurilor sale unde se regăseşte sfârâind pe grătar în kebap-uri. De aici a ajuns şi la noi în componenţa amestecului de carne pentru mici. Preparare: Chimionul se foloseşte asemeni majorităţii condimentelor, întreg sau măcinat. În special în mâncărurile arabe şi indiene, chimionul se prăjeşte la începutul sau în în timpul procesului de preparare pentru ca să-şi elibereze pe deplin aroma conţinută în uleiuri. Sarea Origine: Sarea (clorura de sodiu) este cea mai banală şi, totodată, indispensabilă prezenţă din farfuria noastră. Sarea se extrage din depozite subterane (formate din fostele mări), din mare (apa mării are 3% sare) sau din lacuri sărate. Prezentare: Sarea se prezintă sub diverse dimensiuni de granulaţie sau sub formă de rocă de sare. Sarea naturală are culoare gri sau maronie şi albeşte în urma unui proces de curăţare chimică. Aromă: Sarea, aşa cum îi spune numele definitoriu pentru gust, este sărată (sic!) şi accentuează gusturile celorlalte ingrediente. Între săruri există diferenţe de compoziţie, în funcţie de metoda de obţinere a lor. Sarea marină, obţinută prin evaporarea apei de mare are, spre deosebire de sarea de mină, şi alte sedimente şi minerale, sodiul fiind cel mai prezent. Cu toate acestea diferenţele de conţinut sunt aproape insesizabile la gust. Sarea iodată şi cea cu adaos de clor au acelaşi gust. Utilizare: Sarea se utilizează în aproape orice preparat din întreaga lume. Sarea încetineşte procesul de fermentare al pâinii şi este indispensabilă în procesul de producere a brânzeturilor. Sarea se foloseşte pentru conservarea alimentelor, în special a cărnii, pentru că împiedică formarea bacteriilor şi a mucegaiului în sau pe mâncare. Sarea mai este folosită în industria chimică şi cea cosmetică (în special pentru obţinerea sărurilor de baie), pentru dedurizarea apei, etc.. Aerul sărat din interiorul minelor este recomandat bolnavilor de astm bronşic. Tipuri de sare: Sarea cu iod şi fluor. Sarea cu iod conţine iodat de potasiu şi/sau magneziu, care susţine sinteza tiroxinului de calcitocină motiv pentru care contribuie la prevenirea apariţiei guşei. 900 de grame de sare pot coţine nu mai mult de 25 de grame de iod. Sarea iodată cu fluor conţine fluor, care ajută la prevenire deteriorării dinţilor. Sarea fără sodiu. Sarea fără sodiu este considerată sare de regim iar sodiul poate fi înlocuit de potasiu şi/sau magneziu. Este recomandată de regulă persoanelor cu hipertensiune arterială. Gustul ei se distinge de cel al sării cu sodiu printr-un post gust amar. Sarea cu ierburi. Datorită faptului că accentuează gusturile şi conservă, sarea este folosită pentru mixuri aromatice în amestec cu granule de: ţelină, usturoi, ceapă, ierburi aromatice, ciuperci, piper, etc. Preparare: Sare se foloseşte în aproape orice preparat, chiar şi în cele dulci, unde echilibrează gustul. Sarea se adaugă, de regulă, spre finalul preparării mâncărurilor, majoritatea îşi pierde o bună parte a volumului în timpul procesului de preparare. O mâncare sărată corespunzător la începutul procesului de preparare va fi prea sărată la final deoarece concentraţia de sare va creşte. În plus, prezenţa sării inhibă procesul de fierbere al unor alimente (carnuri, fasole, etc) Sarea se foloseşte pentru coacerea alimentelor (cărnuri, legume, peşte) în interiorul ei. Alimentele coapte într-o crustă de sare amestecată cu albuş de ou (pentru legare) au o savoare aparte. Ghimbirul Origine: Originar din India și China, ghimbirul este unul din cele mai vechi și populare condimente: chinezii îl foloseau ca plantă medicinală fiind menționat în scrierile lui Confucius, arabii îl cunoșteau din 650 înainte de Christos – ghimbirul este menționat în Coran. Dar și în Europa de Vest ghimbirul era folosit pe scară largă (cel puțin din secolul IX) – era cunoscut ca medicament împotriva ciumei; ca pudră era presărat peste bere în cârciumile din Anglia secolului XIX (așa a luat naștereginger ale). Numele ghimbirului provine din cuvântul stringa-vera din sanscrită care înseamă “cu coarne/cu antene”. Prezentare: Ghimbirul sau ghimber (Zingiber officinale) este o plantă erbacee perenă din regiunile tropicale. Se cultivă în special în India, China, Indonezia, Nepal, Nigeria, Bangladesh, Japonia, Tailanda, Filipine, Sri Lanka. Partea care se consumă din această plantă este numită rădăcină, dar este, de fapt, un rizom (tulpina groasă – organ de rezervă). Rizomul de ghimbir atinge 5 cm în lungime și are o formă noduroasă. Se comercializează proaspăt, murat sau sub formă uscată de pudră sau fulgi. Aromă: Ghimbirul este un condiment puternic. Aroma sa este înțepătoare și iute, dar foarte proaspătă cu note citrice. Cea bună varietate de ghimbir este cea asiatică – are coaja de culoare mai deschisă. Utilizare: Ghimbirul proaspăt – se folosește în toate tipurile de mâncăruri (cu precădere în Asia), de la supe, sosuri, mâncăruri cu carne și până la deserturi (rețeta indiană de halva cu morcovi și ghimbir este doar un exemplu de desert). Ghimbirul uscat (pudră sau fulgi) – se folosește ca atare (ca înlocuitor al ghimbirului proaspăt), dar mai ales în mâncărurile pe bază decurry. Ghimbirul murat – felii subțiri de ghimbir murate în oțet. În Japonia, ghimbirul murat are culoare roz, se numește gari și se servește alături de sushi și sashimi. Preparare: Când preparați rețete cu ghimbir proaspăt, trebuie să curățați ghimbirul de coajă. În funcție de rețetă, se poate folosi întreg (după prepare, se scoate din mâncare), tocat din cuțit sau ras mărunt. Sosul de soia Sosul de soia este unul din cele mai vechi condimente din lume! Folosit de peste 2,500 de ani, sosul de soia este originar din China de unde s-a răspândit, mai întâi în Asia, și apoi din ce în ce mai mult și în bucătăria europeană. Sosul de soia este un preparat fermentat din boabe de soia, apă și sare. Folosit pe scară largă pentru a da gust mâncărurilor mai ales în China, Japonia, Korea și Tailanda, sosul de soia prezintă multe varietăți care, deși similare la prima vedere, sunt foarte diferite la gust, consistență și conținut de sare. Variantele foarte ieftine, colorate artificial, nu sunt recomandate întrucât conțin compuși ce sunt considerați cancerigeni. Cele mai cunoscute tipuri de sos de soia sunt cele chinezești: sos de soia light – este un sos mai subțire, mai sărat, opac, mai deschis la culoare, folosit ca adaos de gust. Sosul light se mai numește și proaspăt pentru că este făcut din primă presă. sos de soia dark – este un sos de soia mai gros, mai închis la culoare, maturat (învechit) și care conține melasă. Se folosește la gătit, savoarea sa eliberându-se la căldură; adaugă și culoare mâncărurilor (spre deosebire de cel light care nu schimbă foarte mult culoarea mâncării). Sosul de soia din Japonia se numește generic shōyu (しょうゆ, sau 醤油) și este de 5 feluri (în funcție de metoda de producție și de ingrediente). koikuchi – cea mai populară bază de sos de soia japonez (mai mult de 80% din producția de sos de soia din Japonia are la baza koikuchi). Are ca ingrediente soia și grâu, în cantități egale. usukuchi – varietate mai deschisă la culoare și mai sărată decât koikuchi. Are în componență amazake (sake dulce din orez fermentat). tamari - varietate mai închisă la culoare și mai bogată în savoare decât koikuchi. Nu conține grâu și este considerat sosul de soia japonez original (această varietate este cea mai apropiată de sosul de soia chinezesc). shiro – este un sos foarte deschis la culoare (shiro înseamnă alb în japoneză). Este un sos ce conține mai mult grâu decât soia, de unde și gustul mai dulce și culoarea mai deschisă. Este folosit în special la sashimi. saishikomi – este o variantă dulce, foarte închisă la culoare. Alte denumiri ale sosului de soia în țările din Asia:  kecap (Indonezia), dòuyóu (în Malaezia și Singapore), Joseon ganjang (Korea), toyo (Filipine).